PUNCTUAŢIA… CÂND ŞI CUM

Punctul (.)

Se pune punct:

• când se marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii sau fraze independente din punct de vedere gramatical;
• la sfârşitul unei expuneri cu înţeles deplin, după care vorbirea nu mai continuă: Săniile porniră iar încet. Frigul creştea o dată cu lumina. Printre grămezi de nouri, se vedea luna în aburi violenţi. (Mihail Sadoveanu);
• la sfârşitul unei propoziţii enunţiative independente:  Era linişte împărătească. (Gala Galaction);
• la sfârşitul unei fraze alcătuite din propoziţii enunţiative care se găsesc în raport de coordonare: El sări din căruţă, desprinse caii pe de lături şi plecă spre mulţime. (Ioan Slavici);
• la sfârşitul unei fraze formate din propoziţii enunţiative care se află în raport de subordonare: Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam’mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai. (I.L. Caragiale);
• la sfârşitul unei propoziţii optative sau la sfârşitul unei fraze alcătuite din propoziţii dependente de o optativă, când tonul nu este exclamativ: Foicica macului, jelui-m-aş şi n-am cui. (Virgil Teodorescu);
• după propoziţiile dubitative neinterogative: Vor fi fost fericiţi în ţara lor. (Mihail Sadoveanu).
• la sfârşitul unei propoziţii imperative sau al unei fraze dependente de o imperativă, când acestea sunt rostite pe un ton liniştit, care le atenuează caracterul imperativ: Urcaţi în vârfuri de catarg / Şi puneţi steagul de plecare. (Alexandru Macedonski);
• la sfârşitul unei propoziţii interogative indirecte: Începu a se strânge în cete, cete şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. (Costache Negruzzi);
• când paranteza intervine la sfârşitul unei propoziţii sau fraze, punctul se pune după paranteză;
• după abrevieri ca: P.S.D., P.D.L., U.D.M.R., a.m., p.m., etc., cap. (capitol), op. cit. (opera citată), tov. (tovarăş);
• înainte de punct nu se lasă niciodată pauză;
• după punct se lasă pauză întotdeauna;

Nu se pune punct:

• după titlurile de cărţi, de opere literare, muzicale;
• după titlul scrisorilor şi al cuvântărilor;
• după anumite abrevieri ca: cm (centimetru), km (kilometru), d-ta (dumneata), precum şi după simbolurile din chimie, fizică, matematică: H, O, m, l;

Semnul întrebării (?)

Marchează intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative.  În cazul construcţiilor interogative, ridicarea vocii se produce fie la începutul, fie la sfârşitul acestor propoziţii şi fraze. Unii scriitori pun semnul întrebării şi după propoziţiile interogative indirecte. Această punctuaţie trebuie evitată: Se întreabă ce să facă? (George Topârceanu).

Semnul exclamării (!)

Marchează intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. Se pune şi după interjecţii şi vocative care exprimă stări afective şi sunt considerate independente. Pentru marcarea creşterii gradate a intensităţii vocii se folosesc mai multe semne de exclamare, numărul lor fiind în raport cu creşterea caracterului emotiv al comunicării. Măi!!! s-a trecut de şagă, zic eu în gândul meu. (Ion Creangă).

Atunci când replica redată prin mimică şi gesturi are în acelaşi timp caracter exclamativ şi interogativ, se folosesc semnul întrebării şi semnul exclamării (?!) sau (!?).

Virgula (,)

• delimitează unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei;
• marchează anumite pauze scurte, făcute în cursul rostirii unei propoziţii sau fraze;
• serveşte la redarea grafică a ritmului vorbirii şi a intonaţiei.

Când este obligatorie:

• între părţi de propoziţie de acelaşi fel când nu sunt legate prin şi copulativ ori sau;
• între un substantiv şi o apoziţie explicativă: Zeus, feciorul lui Cronos, făcu semn din sprânceană că primeşte. (Alexandru Odobescu);
• la complementele circumstanţiale aşezate între subiect (însoţit sau nu de determinări) şi predicat, dar numai când subiectul este aşezat înainte de predicat: Povestea bătrână, în măreţia codrului, aduce înfiorări pe chipurile lor trudite. (Mihail Sadoveanu);
• la cuvintele şi construcţiile incidente;
• la substantivele în cazul vocativ: Cucoane Matei, dumneata nu ştii cine-i cuconiţa care a trecut. (Mihail Sadoveanu);
• după conjuncţiile aşadar şi prin urmare;
• între propoziţii coordonate juxtapuse: Mi-ai făcut un bine, şi l-am făcut şi eu. (Mihail Eminescu);
• între copulative când sunt legate prin nici: Nici eu să robesc la tine, /Nici tu să robeşti la mine. (Vasile Alecsandri);
• între coordonatele adversative: I se părea că nu fuge, ci cade din înaltul ceriului. (Mihail Eminescu);
• între coordonatele disjunctive când încep amândouă cu ori sau sau: Nu ştiu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. (Ion Creangă);
• între coordonatele cauzale: Aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. (Mihail Eminescu);
• între coordonatele conclusive: Isprăvnicelul… se alegea totdeauna printre fruntaşii satului, aşa că niciodată nu era târgoveţ. (Alexandru Macedonski);
• după substantivele vocative: Spune, bunico, spune. (Barbu Ştefănescu Delavrancea);
• la propoziţia atributivă explicativă care se desparte de regentă: Au început să facă glume de prost gust, care îmi erau penibile. (Camil Petrescu);
• la prepoziţia completivă directă când este aşezată înaintea regentei: Ce ştiu, nu vreau să ţin secret. (George Coşbuc);
• la propoziţia circumstanţială de loc atunci când precedă regenta şi când nu se insistă în mod deosebit asupra ei: Când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din talpa iadului bucăţica. (Ion Creangă);
• la propoziţia circumstanţială de timp aşezată înaintea regentei atunci când nu se insistă în mod deosebit asupra ei: Când îmi coborâi ochii, părintele Pantelimon zâmbea. (Mihail Sadoveanu);
• la propoziţia cauzală care se desparte de regentă indiferent de locul subordonatei: Fiindcă ziua aceea era cea din urmă zi de târg, viaţa care se zbătuse în Râureni atâtea zile se readunase îndârjită. (Gala Galaction);
• la propoziţia finală care se desparte de regentă: Ca să ajungem la epoca instituirii ei, trebuie să suim până aproape de leagănul Bisericii. (I.L. Caragiale);
• la subordonatele concesive aşezate înainte sau după regentă: Cu toate că întunericul s-a lăsat deplin, domnişoara vede. (Mihail Sadoveanu);
• la propoziţiile incidente de orice fel: N-a mai venit la Bucureşti decât de două-trei ori, când, deşi a stat aci câte o săptămână, nu a avut plăcerea să întâlnească pe vechii lui prieteni. (I.L. Caragiale);
• la propoziţiile considerate ca incidente, la propoziţiile intercalate într-o frază: Ia citeşte-mi-o şi mie, zise Grigoriţă cum stătea cu faţa-n sus şi căsca, să văd ce prostie ai scris. (Calistrat Hogaş).

Când nu este îngăduită folosirea virgulei:

• între subiect şi predicat;
• la complementele directe şi indirecte aşezate după predicat: El a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. (Ion Creangă);
• când un complement direct sau indirect este aşezat înaintea predicatului: Animalul se apropiase fără zgomot de noi şi făcuse ocolul saniei. (Mihail Sadoveanu);
• dacă după un adverb urmează o propoziţie subiectivă introdusă prin că: Desigur că normele sunt o adaptare a speciei, au de scop, în ultima analiză, să prezerve viaţa în lungime. (Garabet Ibrăileanu);
• în cazul conjuncţiilor însă şi deci;
• la propoziţiile subiective şi predicative: E primejdios ca să umbli acum. (Mihail Eminescu);
• la propoziţia atributivă determinativă: El putea să fie asemănat şi cu un om care ar fi primit o zdravănă lovitură în creştetul capului. (Alexandru Macedonski);
• între substantiv şi atribut: Genele răsfrânte li s-au albit de pulberea măruntă din bolovanii de piatră în care izbesc de dimineaţă până seara. (Barbu Ştefănescu Delavrancea);
• la completiva directă aşezată după regentă: Nu-i era de ajuns cum le încornora toate câte le auzea. (I.L. Caragiale);
• la propoziţia circumstanţială de loc aşezată după regentă: Ştiinţa sfârşeşte acolo unde născocirea începe. (Alexandru Macedonski);
• la propoziţia circumstanţială de timp aşezată după regentă: Frica i se risipi când îi văzu aşa, înspăimântător de trişti şi de singuri. (Mihail Sadoveanu);

Punctul şi virgula (;)

• marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă, şi mai mică decât cea redată prin punct;
• se folosesc înăuntrul unei fraze pentru a despărţi propoziţii independente sau grupuri de propoziţii.

Două puncte (:)

• se pun în urma verbului sau a propoziţiei care anunţă o vorbire directă şi când urmează o enumerare, o concluzie sau o explicaţie;
• se pun la sfârşitul unei fraze, cât şi în interiorul ei.

Ghilimelele (sau semnele citării) (“…”)

• folosite la reproducerea întocmai a unui text spus sau scris de cineva.

Linia de dialog (-)

• notează începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la un dialog.

Linia de despărţire (-)

• asemănătoare cu linia de dialog;
• se foloseşte în locul virgulei, spre a se izola în mod mai accentuat cuvintele sau prepoziţiile incidente.

Cratima (sau liniuţa de unire sau de despărţire) (-)

• se foloseşte la repetiţii, când cuvântul repetat (substantiv, adjectiv, adverb, interjecţie) formează o unitate: Gânduri-gânduri… treceau prin cugetul lui Dănilă. (Gala Galaction);
• între cuvintele care arată limitele unei distanţe: Bucureşti-Piteşti.
• între două numerale pentru a arăta că indicaţia numerică este aproximativă: Numai când silea pe Sultănica să mestece doi-trei dumicaţi, se socotea în rai. (Barbu Ştefănescu Delavrancea);
• în interiorul unor expresii formate din două adverbe: ici-colo, nitam-nisam, talmeş-balmeş, târâş-grăpiş, floarea soarelui, tată-său, floarea-soarelui;
• pentru înlocuirea apostrofului din vechea ortografie: i-am dat, să-mi arăţi, s-a dus, m-ai trădat, într-o zi, se-nţelege, n-o-mprumut, dusu-s-a etc.

Parantezele rotunde ((…))

• închid între ele o explicare sau un adaos accesoriu: Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)… (Anton Pann);
• în piesele de teatru pentru indicaţiile scenice: Ipingescu (către Spiridon, bătându-i din picior): Urgent! (Spiridon iese degrabă în stânga). (I.L. Caragiale).

Parantezele drepte ([…])

• închid între ele un adaos făcut de noi într-un text citat;
• ajută la separarea spuselor noastre de ale altuia ori de câte ori este nevoie să intervenim cu o lămurire: [Oltul] va continua să crească şi printre brazi, fără ca în acest timp, totuşi, vreun afluent să i se ivească pe maluri. (Geo Bogza).

Punctele de suspensie (…)

• indică o pauză mare în cursul vorbirii;
• cauzele întreruperii sunt fie starea psihică a vorbitorului, fie intervenţia bruscă a interlocutorului;
• marchează lipsa unor cuvinte sau a unor pasaje dintr-un text citat;

Apostroful (‘)

• marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete: Las’ pe mine. Un’ te duci? Da’ cine sunteţi voi? Dom’le, odat’, pân’ etc.