Fenomenul cinematografic Zeitgeist a demarat în 2007, cu primul film al lui Peter Joseph, care-şi propunea să combată multe teorii privind evenimentele din 11 septembrie 2001 (ce au fost pretextul declanşării ultimei serii de războaie, uzuale, ale fiecărui deceniu, de după ultima conflagraţie mondială, organizate prin grija ocultei mondiale), sistemul monetar internaţional şi relaţia cu mass media (în încercarea, concertată, de manipulare a opiniei publice mondiale, pentru susţinerea unei ficţiuni convenţionale, în fapt – sistemul “pieţei libere”) şi, de asemenea, originile creştinismului, provenit din religiile zeilor solari, fapte ce nu i-au atras prea multe simpatii din partea bigoţilor acestui secol, care încă mai folosesc Biblia, drept pernă.
Termenul Zeitgeist provine din două cuvinte germane, zeit, ce înseamnă timp şi geist, ce înseamnă spirit, putând fi tradus, aproximativ, prin “spirit al vremii” sau “spirit al epocii”, cumulând de fapt întreaga paradigmă culturală, etică, spirituală, morală, ştiinţifică şi, din păcate, politică, a unei ere.
Conceptul poate fi urmărit, în timp, până la Johann Gottfried Herder şi alţi romantici germani, precum Cornelius Jagdmann, fiind traducerea în germană a termenului latin "genius seculi", într-o critică a lui Herder, la lucrarea omonimă a filologului Christian Adolph Klotz, dar a devenit cunoscut de fapt, prin relaţia cu filozofia istorică a lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), filozoful german, iniţiator al curentului idealist şi precursor al filozofiei continentale şi marxismului.
Criticile aduse fenomenului au fost multiple, unii simţindu-se obligaţi chiar să facă filme documentare care să atace creaţiile lui Joseph sau ideile “utopice” ale lui Jacque Fresco, făcându-se corelaţii cât mai fanteziste, cu numele “Venus” al proiectului, ce a fost asociat, la modul stupid, satanismului.
Cea mai ridicolă dintre toate mi s-a părut însă acuzaţia de promovare a noii ordini mondiale, când de fapt, filmul critică din răsputeri catastrofa materialistă a ultimelor secole, ce ne-a condus în pragul dezastrului generalizat şi căruia Zeitgeist, îi oferă, de fapt, o alternativă extrem de logică, la care îmi place şi mie să visez, deşi nu o cred realizabilă, în contextul social actual şi, mai ales, cu oamenii de astăzi, mult prea ancoraţi în Matrice, pentru a accepta orice destabilizare a acesteia, care, paradoxal, nu ar putea fi decât benefică omenirii.
Jacque Fresco vede în ştiinţă singura cale de salvare a omenirii, opinie contrară, aparent, celei a unui celebru profesor de drept din Atena, O.J. Destopopoulos, care, în 1953, trimitea la UNESCO un manifest pentru oprirea dezvoltării ştiinţifice, argumentând pertinent:
"Cunoaşterea naturii este, desigur, una dintre izbânzile cele mai demne ale istoriei umane. Dar, din clipa în care declanşează nişte forţe, capabile să distrugă întreaga omenire, încetează să mai fie ceea ce era, din punct de vedere moral. Deosebirea dintre ştiinţa pură şi aplicaţiile ei tehnice, a devenit practic imposibilă. Nu s-ar mai putea vorbi de ştiinţă ca de o valoare în sine. Sau mai curând, în anumite sectoare, cele mai mari, ea este acum o valoare negativă, în măsura în care scapă controlului conştiinţei, ca să-şi împrăştie pericolele, la cheremul voinţei de putere a responsabililor politici."
După cum se poate constata, profesorul atenian ajunge să demonizeze ştiinţa, în baza unor sofisme de sorginte politică, unor "non sequitur" evidente (noţiune amintită de unul dintre profesorii intervievaţi în documentar, dr. John McMurtry, Profesor Emerit al Universităţii Guelph) făcând două confuzii grave:
- nu poţi blama un instrument pentru utilitatea malefică pe care i-o dă clasa politică, sintagma "ştiinţă fără conştiinţă" fiind falsul care stă la baza acestei ideologii, printre altele, conştiinţa, ca atribut pur uman, neputând fi transferată arbitrar ştiinţei, pentru a ne spăla noi de păcate;
- tehnologia nu este o aplicaţie a ştiinţei, ci o precursoare a ei, invenţiile majore din istorie precedând, semnificativ, teoriile ce au încercat să le explice, tardiv, funcţionarea şi nici tehnologia nu poate fi acuzată, că nu i se caută utilizări, în genul minunatelor construcţii imaginate de Fresco, ci numai în sens distructiv, în beneficiul mânuitorilor de bani.
Ideea "inchizitorială" anterioară nu era nici măcar originală, reiterând, de fapt, Legenda celor Nouă Necunoscuţi din vremea împăratului indian Ashoka (304 – 232 î.e.n.) care în urma unei bătălii ambiţioase de cucerire a ţinutului Kalinga, întins de la actuala Calcutta până la Madras, soldat cu carnagiul a peste 100.000 de oameni, a fost atât de impresionat, încât s-a convertit la budism şi a hotărât secretizarea ştiinţei.
Este cât se poate de legal să ucizi în masă, sub drapel, deşi se ştiu efectele devastatoare ale acestui lanţ de crime inimaginabile asupra sănătăţii mentale a veteranilor, care nu mai reuşesc niciodată să se reintegreze într-o societate căreia nu-i mai înţeleg placiditatea şi pacifismul, fiind marginalizaţi fără excepţie, când singurii care ar trebui să piară în războaie ar trebui să fie aceste rebuturi ale speciei umane ce se închină zeului “ban” şi zeiţei “dobândă”, aceste abace ambulante cu ipoteci în loc de suflete.
Spre deosebire de naţionalism, asociat eronat dar cu intenţii peiorative, noţiunilor infame de xenofob sau şovin, şi care înseamnă, de fapt, vocaţia şi opţiunea de a fi ataşat pe viaţă cultului aproape religios al valorilor specifice, spirituale, ale unicei naţiuni căreia îi poţi aparţine în viaţă, printr-un legământ moral şi spiritual, liber asumat, patriotismul este o ficţiune periculoasă, care nu putea fi impusă decât prin lege, fiind pasibil de pedepse draconice în cazul în care îi conştientizezi falsitatea şi refuzi să i te supui, pentru a servi drept carne de tun pe câmpurile de luptă, unor interese monetar-politice abjecte.
Viziunea lui Fresco asupra ştiinţei, este însă şi un pic naivă, neglijând, de exemplu, falsurile gen Kerr & Newmann din fizică, care au încercat să suplinească impotenţa ştiinţifică a unui impostor ca Einstein (un asasin în masă, al cărui nume ar trebui să stea alături de al lui Oppenheimer pe zidul negru al plângerii umane, ca şi creatori ai primei bombe atomice, în cadrul Proiectului Manhattan) falsificând rezultatele şi îngropând erorile, sub un munte de calcule matematice, complexe, la fel cum John Locke, Adam Smith şi alţii, au inventat o teorie economică, sofisticată, care maschează de secole, adevărul crud al unei escrocherii piramidale, care stă la baza finanţei mondiale, în care o ficţiune convenţională, banul, a devenit marfă în sine.
Două milenii mai târziu, mă văd nevoită să accept cu amărăciune evidenţa eşecului luptei lui Iisus contra cămătarilor din templu, singura ocazie documentată, când El s-a manifestat violent, vreodată, indivizi pentru care Ziua Judecăţii de Apoi pare să se amâne la infinit.
Totuşi, “legile economice”, aceste falsuri fanteziste, sunt eliminate treptat, de legi obiective implacabile, cum ar fi necesitatea automatizării aproape a tuturor domeniilor, minciuna unor tabu-uri gen "echilibru cerere-ofertă" fiind demascată virulent începând din 2007, când marile instituţii financiare, ce ne-au introdus în această ultimă criză şi care ar fi trebuit, conform teoriei glorificate de farisei gen Milton Friedman, să se supună legislaţiei falimentului, au solicitat subvenţii enorme de la guvernele corupte ale lumii, însumând peste 20 de trilioane de dolari, sume pe care desigur le vom plăti tot noi, prin impozite de orice natură.
Politica economică actuală este în fapt integral o aberaţie, relevată dacă vreţi şi de cei doi piloni fundamentali ai "liberei iniţiative": profitul (comercial) şi specula (bursieră), pe care v-aş sfătui să nu-i căutaţi în Dex ci, mai degrabă, acolo unde le era locul în mod natural, cândva: în Codul Penal.
În perspectiva situaţiei economice actuale, cred că vă este limpede tuturor că putem traduce fără eroare, noţiunea de piaţă liberă, ce ne-a fost băgată pe gât, după 1989, prin cea echivalentă – libertatea jafului mondial generalizat, organizat de o mână de estropiaţi, gen George Bush (oricare dintre cei doi), Bill Gates sau, de ce nu, o Paris Hilton ş.a., proprietari de imperii, construite strivind vise şi vieţi umane, într-o lume ca un malaxor tembel, în care valorile umane au fost eliminate, profitul putând fi obţinut, infam, şi de pe urma spitalelor sau a închisorilor, în care investitorii se recomandă a fi recrutaţi, dintre asociaţi, în care bancherii nu plătesc impozite şi taxe şi pe care unii tot o mai cred a fi condusă de guverne marionetă incompetente, stupide şi lacome, vândute la colţ de stradă, celui care a licitat corespunzător.
Cum ar arăta o lume fără partide politice?
Cum ar arăta o lume fără bancheri şi fără sisteme monetare?
Ar fi, oare, mai bună?
Celor ce nu cunosc încă răspunsurile, le recomand să vizioneze filmul, care nu doar critică şi demască racilele lumii noastre la început de mileniu, dar şi imaginează o alta, cea mai frumoasă, deocamdată utopică, în care, dacă se va materializa, prima statuie pe care ar trebui să o ridicăm, cu veneraţie, ar trebui să fie a visătorului militant Jacque Fresco.
Zeitgeist: Moving Forward este al treilea film al seriei lui Peter Joseph, filmul fiind lansat pe 15 ianuarie 2011, simultan în peste 60 de ţări şi în peste 30 de limbi diferite, cu 340 de premiere mondiale, transformându-l într-unul dintre cele mai ample evenimente independente din istoria filmului, popularitatea sa fiind confirmată, indubitabil, de cele peste 300.000 de vizionări, în primele 24 de ore consecutive lansării gratuite, pe Youtube, în data de 26 ianuarie 2011, cifră care a urcat rapid la peste 1,4 milioane de vizionări după numai cinci zile.
