Istoria lumii pe scurt

Istoria lumii în imagini

Read more publications on Calaméo

Ghidul nesimțitului de Radu Paraschivescu

Nicolas Dobresco (http://www.toateblogurile.ro/bloggeri/nae007) mi-a apreciat o postare anterioară de pe ToateBlogurile intitulată Încăpățânații (http://www.iris-milkywaygalaxy.blogspot.ro/2015/11/incapatanatii.html) și mi-a sugerat completarea acesteia cu o carte excelentă pe care o recomand tuturor. Se numește „Ghidul nesimțitului” de Radu Paraschivescu, o excelentă descriere a unor indivizi din jurul nostru care ne exasperează zi de zi și ne ucid idealurile, visurile, pofta de viață, dar mai ales care ne fac să ne retragem în propriul bârlog și să scriem (cei care mai putem) pentru cei care mai doresc să citească.

Puteți citi cartea pe Scribd (https://www.scribd.com/doc/11560732/Radu-Paraschivescu-Ghidul-Nesimtitului) – o delectare de zile mari. Mulțumesc autorului și persoanei care mi-a recomandat cartea.

Îmi permit să vă sugerez să vedeți în lectura Maestrului Radu Beligan o mică, foarte mică introducere în subiect.

Citat din carte:

Decalogul nesimţitului

1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei.
2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric.
3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.
4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu.
5. Batjocorește lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.
6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual refuză-le de plano.
7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.
8. Evită să-ţi pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.
9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.
10. Nu uita că marele tău dușman e bunul-simţ. Combate-l cu fiecare gest și cuvânt.

Lectură plăcută!

Încăpățânații

Am auzit într-un sat o vorbă de la cineva la care eram în vizită: „Nu trezi prostul că-l deștepți!” Mi-a rămas în minte până acum și la experiența de viață pe care am acumulat-o până la acești ani ai mei, mi-am dat seama că persoana respectivă avea mare dreptate. De la prostie până la răutate este doar un pas, iar demarcația dintre cele două este de foarte multe ori imperceptibilă. Prostia și răutatea sunt adesea strâns legate de încăpățânarea celor care nu vor să se informeze, nu vor să învețe și mai rău, o țin pe-a lor, convinși fiind că sunt deținătorii adevărului absolut, așa cum este el ilustrat de un suflet schingiuit de complexe, de frustrări și de neîmpliniri.

De aici până la bârfă cu cei de teapa lor este doar un pas. Căci cine se aseamănă se adună, așa spune o vorbă românească. Și astfel, încăpățânatul nu este în stare să discearnă adevărul de minciună, empatia de ură, ranchiuna de împăciuire, iar viața lui se scurge în această nebuloasă pe care o împrăștie peste cei din jur fără scrupule, făcând viața amară tuturor celor care vin în contact cu el, voit sau nevoit.

Mă întrebam de multe ori de ce Creatorul a lăsat astfel de ființe pe Pământul nostru mic, pierdut într-un Univers de care nu știm mai nimic, pe lângă multele alte anomalii pe care fiecare dintre noi le întâlnim la fiecare pas în viața noastră scurtă și trecătoare și nu am găsit un răspuns care să mă satisfacă.

Einstein spunea extrem de pertinent că Universul și prostia sunt infinite, însă nu este așa de sigur în ce privește Universul. Mare adevăr din gura unui savant câștigător al Premiului Nobel.

Cine o fi inventat prostia? Nu am găsit nicăieri nici un fel de material care să mă lămurească. Dar sunt sigură că nu a venit de la Creator. Așa cum nici știința nu vine de acolo. Poate doar harul să vină de undeva, dacă o fi cineva acolo sus care să împartă așa ceva. Iar dacă este vorba de împărțeală, nu sunt lămurită care sunt criteriile după care cineva primește har și altcineva este „înzestrat” cu prostie. Cum spun fețele bisericești când nu au răspuns pertinent: astea-s mistere sau taine…

Așadar, printre toate misterele și tainele care ne înconjoară viața noastră scurtă în același Univers pe care abia acum începem să-l descoperim, să ne ocupăm de încăpățânatul perpetuu, de prostul intolerant, de mincinosul notoriu, de scandalagiul veșnic nemulțumit și care pozează întotdeauna în victimă în fața semenilor de aceeași teapă cu el. Cum îl recunoaștem? Simplu. Studiindu-l pe termen lung. Sunt peste tot în jurul nostru, în familie, printre vecini, printre colegii de școală, liceu, facultate sau serviciu, în grupul de prieteni sau cunoștințe cu care intrăm în contact la un anumit moment, pe stradă, la magazine, printre cei pe care-i votăm cu nonșalanță să ne reprezinte interesele și mai rău, printre cei pe care nu-i alegem dar sunt numiți să facă dreptate – dreptatea lor strâmbă și răutăcioasă.

Prostul se îmbracă întotdeauna îngrijit, este atent la detalii și vrea să fie remarcat ori de câte ori „iese în lume”. Se comportă ca un atotștiutor, dar când deschide gura să spună ceva… oooppppssss! Stâlcește cuvintele și vorbește agramat (eu sunt propitarul… am doar atât cotă individă… unde este banii și facturilii…), iar când începe să scrie te iei cu mâinile de cap, confundă â cu ă (hotârăre), scrie întotdeauna ilizibil și la plural cu un singur i (unde este bani și facturili).

Proasta în schimb își etalează ultimele achiziții iar dacă ele nu sunt remarcate de anturaj, imediat începe să se laude cu ele menționând întotdeauna prețul și firma de unde le-a luat. Ambii proști gesticulează amplu când vorbesc, iar tonul de adresare este supărător de ridicat. Contrazic la fiecare cuvânt pe oricine încearcă să aibă un dialog cu ei.

Prostul trece ușor de la injurii la amenințări dacă este contrazis mai ales în public, începând cu ținuta celuilalt, cum este îmbrăcat, ce mănâncă, ce spune și culminând cu înjurături și calomnii țipate ca să audă cât mai multă lume din jur. Nu stă o clipă locului, se mișcă tot timpul ca să atragă atenția atunci când nu poate vorbi, se ceartă frecvent cu oricine îi iese în cale, iar dacă nu se ceartă este într-o agitație continuă ca orice persoană extrem de colerică. Pozează la început ca un om jovial și dornic de dialog, dar după primele trei minute nu se poate stăpâni și trece la atac pe toate planurile. Dă lecții tuturor despre orice îi vine la gură, iar dacă este privit cu condescendență de auditoriul obligat să stea în preajma lui (căci nici un om normal nu stă de plăcere lângă un astfel de specimen uman) se așteaptă la comentarii pozitive care să întărească prostia pe care o emană cu o rapiditate uluitoare. Vorbește întotdeauna foarte precipitat, agitat, tare, râde de propriile glume proaste, are de spus câte ceva presupus sarcastic de fiecare din preajma lui, după care, dacă nu este băgat în seamă de nimeni, trece la gesturi obscene de care singur se mândrește. Este misogin dacă este bărbat, nu suportă inteligența femeilor, iar dacă este femeie este extrem de invidioasă, clamând însă cu voce tare că nu o interesează alte persoane, că se bucură pentru succesul altor femei însă ochii și figura îi trădează răutate și micime sufletească. Gura i se face pungă și după trei minute își ia tălpășița din anturaj justificând că are treabă și să nu are timp de pierdut cu prostii.

Contrazicerea pe orice temă este literă de lege la proști. Orice ai spune sau orice ai discuta, proștii te contrazic dar fără argumente. Iar dacă intri în polemică pe o temă dată ca să-i convingi că greșesc și îi sfătuiești să se informeze corespunzător, dându-le indicii de unde și cum, îți declară război deschis. Nu numai că încep să mintă crezând că pot convinge că au citit ici și colo despre subiect, dar gesticulează și ridică tonul la tine ca și cum ei știu ce știu iar tu ești de fapt cel care habar nu ai despre ce vorbești. Nu contează subiectul, proștii sunt „informați” despre orice și oricând. Nu citesc, nu scriu decât când sunt obligați să facă vreo cerere la vreo judecată. Dacă citesc, o fac pe sărite, nu înțeleg mai nimic și interpretează ce au citit prin prisma intereselor proprii și meschine, fără să treacă prin filtrul gândirii nimic. Frecventează Facebook pentru că e la modă, dau Like-uri și apoi discută pe la colțuri cu cine are urechi de ascultat, începând discuția întotdeauna cu: „Ai auzit despre….? Ai văzut pe…? Ce zici de…?”

Proștii pozează întotdeauna în victima cuiva, a părinților, a fraților, a vecinilor, al prietenilor, ai autorităților, a tuturor. Se lamentează cu nedreptăți închipuite când de fapt ei sunt cei care au un comportament antisocial. La fiecare propoziție solicită confirmarea ascultătorului că au dreptate și când o primesc, nu se mai opresc din turuit, trecând de la un subiect la altul fără să mai asculte răspunsul la vreo întrebare pusă. Ei întreabă, ei răspund. Vor să se audă vorbind, iar dacă nu sunt lăsați ridică tonul pentru a acoperi pe toți și toate zgomotele din jurul lor. Ei sunt singurii importanți în ecuație, ei sunt buricul Universului și ca ei nu este nimeni. Ei da, proștii sunt și „credincioși”, invocă numele Domnului ori de câte ori este nevoie, de orice sărbătoare, se închină în fața oricărei biserici ieșită în cale, fac pomeni cu mulți martori și dacă se întâmplă să nu-i aibă, se laudă cu ce au dat de pomană și pentru cine au făcut-o menționânt întotdeauna cât i-a costat și ce efort bănesc au făcut pentru cutare sau cutare. Iar după pomană, încep să blesteme pe toți presupușii dușmani, fără să uite a se închina cu un „Doamne iartă-mă” ca în filmul Cuibul de Viespi.

Să-mi fie milă de ei? Să-mi fie silă? Habar nu am. Universul așa cum este el, necunoscut încă ființei umane, poate da și rebuturi. Însă un măr putred strică un coș întreg de mere sănătoase.

Morala: În fața prostului și la curul calului să nu stai niciodată, căci nu știi când te „pălesc” ambii, fiecare în felul lui și în ce moment.

IEDUL CU TREI CAPRE

Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori care a reuşit într-o epocă a cenzurii şi despotismului socialist să  dăruiasca copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase.

Iedul cu trei capre este o poveste inedită scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile, care departe de mofturile şi răsfaţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fi niciodată păcălit sau înşelat de cei răi!

Cine a fost Octav Pancu Iaşi - http://goo.gl/d654Ho

Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii, ci mult mai aproape, când puricii au devenit tare nesuferiţi, iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi de-a face cu ei...

Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei capre. Era un ied ca toţi iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai frumos, nici mai urât. Cum s-ar spune: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai că el în loc de o capră avea trei: o capră-mamă, o mătuşa-capră şi o capră-bunică.

Grozav de bine o mai ducea iedul!

Ce sa vă spun, copii, pe mine dacă m-ar lasa să stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar trebui nimic. M-aş lipsi bucuros chiar şi de guturai - şi voi doar ştiţi ce bine e să ai guturai; stai în casă, bei ceai, toată lu­mea te intreabă cum te mai simţi...

În sfârşit, e straşnic. Ei bine, eu m-aş lipsi fără pic de amărăciune până şi de guturai, numai să pot trăi o zi aşa cum trăia iedul cu trei capre. Mama mămuliţă, ce mai trai! Dimineaţa, nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii, că şi începea să poruncească:

-  Capră-mamă!
-  Spune, fiul meu iubit!
-  Îmbracă-mă. Nu pot singur . . .

Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Se aple­ca să-i caute opincile sub pat, se urca pe dulap să-i găseasca nădragii şi se băga după cuptor să-i afle cămăşuica. (De, iedul nu obişnuia - ca voi - să folosească spătarul scaunului ori cuierul! Îşi arunca hainele unde nimerea). Capra-mamă îi aduna straiele şi se căznea să-l îmbrace: îi lega opincile - oh, îi trăgea nădragii şi cămeşuica - vai! şi-i înfăşura brâul - Uf! când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea:

- Mătuşă-capră!
- Spune, nepoţelul meu drag!
- Ospătează-mă. Nu pot singur . . .

Fără să mai zăbovească, mătuşa-capră se repezea la bucă­tărie, turna într-o ulcică lapte dulce şi aşeza într-o strachină mămăliguţa caldă, apoi punea ulcica şi strachina pe-un ştergar şi le aducea fuguţa la patul iedului; îi rupea mătuşa-capră din mămăliguţa şi îndesa în gura iedului! Şi ţine-i mătuşa-capră ulcica la gură să soarbă iedul laptele! Şi uite-aşa, până isprăvea iedul toată mămăliguţa din strachină şi tot laptele din ulcică, ba îi mai aducea mătuşa-capră şi câte-o plăcintă, că era mare meşteră la copt, iar iedul mare meşter la înghiţit. Zburda iedul toată ziulica pe afară, iar seara, când se în­torcea acasă, se întindea în pat şi poruncea:

-  Capră-bunică!
-  Spune, nepoţelul meu scump! . . .
-  Adoarme-mă! Nu pot singur . . .

Cât ai clipi, capra-bunică venea lângă ied şi se pornea să-i cânte şi să-l legene;

- Nani, nani, nani, coboară, somn, pe scara ta nevăzută, nani, nani, nani, şi opreşte-te, somn, pe ochii nepoţelului meu, nani, nani, nani.

Hei, aşa trai ca al iedului, mai zic şi eu!

- Capră-mamă, îmbracă-mă!
- Mătuşă-capră, ospătează-mă!
- Capră-bunică, adoarme-mă! Nu pot singur.

Şi capra-mamă şi mătuşa-capră şi capra-bunică lăsau toate treburile şi veneau fără zăbavă la porunca iedului. Lăsa capra-mamă rufele în albie, abia avea răgaz să-şi usuce mâinile, dar venea într-un suflet să-l îmbrace pe ied! Lăsa mătuşa-capră cămaşa necârpită, în grabă se înţepa la un deget, dar alerga să-l ospateze pe ied! Lăsa capra-bunică fusul, în fugă, scăpa ochelarii şi le spărgea sticlele, dar nu întârzia să-l adoarmă şi să-l legene pe ied;

-  Capră-bunică, adoarme-mă!
-  Mătuşă-capră, ospătează-mă!
-  Capră-mamă, îmbracă-mă! Nu pot singur . . .

Aşa viaţă să tot trăieşti o sută de ani şi încă ai zice că n-ai trăit destul!

Dar într-o seară, capra-bunică îl adormi pe ied, când bătu la poarta vecină, capra cu trei iezi.

-  Scumpele mele surate - le zise ea caprei-mamă, mătuşei-capre şi caprei-bunice, după ce trecu pragul - am intrat cu o mare rugăminte în casa suratelor voastre. Mâine seară, mi se însoară iedul cel mare. Ia de nevastă o iadă aşezată şi har­nică, nu ca altele care..., dar ce să mai lungim vorba! Tare aş vrea să le pregătesc un ospăţ să i se ducă vestea. Mă rog, dom­niilor voastre, fiţi bune şi poftiţi mâine la mine, să-mi ajutaţi la învelitul sărmăluţelor, la împletitul colacilor ori la ce-o mai fi trebuinţă. O să vă mulţumesc şi-o să vă răsplătesc, aşezându-vă în capul mesei, ca pe cei mai de seama oaspeţi. Vă învoiţi?
-  Da se poate să nu ne învoim? Mâine în zori, suntem la dumneata, surato. Te-ajutăm cu dragă inimă, îi răspunse capra-mamă. Cât priveşte răsplata, de-o să ne aşezi în capul mesei, cinstea ne-o fi prea mare şi noi îţi cerem să nu-ţi mai baţi capul cu ea.

A doua zi, dimineaţa, pe la ceasul când soarele încă se mai freca la ochi de somn, plecară cele trei capre ale iedului la ve­cina capră cu trei iezi.

Mai tarziu se trezi şi iedul. După cum îi era obiceiul, strigă:

-  Capră-mamă! îmbracă-mă!

Dar nimeni nu veni să-l îmbrace. Capra-mamă, precum se ştie, era plecată. Atunci începu iedul să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume:

-  Îmbracă-mă! îmbracă-mă! îmbracă-mă! Nu pot singur...

Vulpea, care tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele ie­dului, curioasă din fire, băgă capul pe geam ca să afle ce se întamplă. Nu ştiu cum sunt toate vulpile, că n-am avut prile­jul să fac cunoştinţă chiar cu toate, dar vulpea asta, pe lângă că era curioasă, mai era pe deasupra şi tare hoaţă. Fura de stingea! Era atât de hoaţă, încât prietenului meu, bursucul, neavând altceva să-i fure, i-a şterpelit darul de a scrie povesti. . .

Iar la judecată, ce credeţi c-a spus hoaţa? Cică nu i-a furat nimic pentru că, de fapt, darul ăsta nu l-a avut niciodată prietenul meu . . .

-  Nu mai striga atâta, ieduţule, îi vorbi mieros vulpea, dacă nu poţi să te îmbraci singur, te ajut eu .. . Aruncă-mi hainele şi numaidecât te îmbrac!

Bucuros, iedul azvârli opincile şi nădragii şi cămeşuica. Una câte una, vulpea le prinse, le vârî într-un sac şi pe-aici ţi-e drumul! Fugi cu ele să le vândă în târg. Mare amărăciune îl cuprinse pe ied şi multe lacrimi grele vărsă. Dar tot plângând şi văicărindu-se îl apucă foamea. Strigă:

-  Mătuşă-capră! Ospătează-mă!

Dar nimeni nu veni să-l ospăteze. Şi mătuşa-capră, precum se ştie, era plecată. Se porni iar iedul să se tăvălească şi să urle:

- Ospătează-mă! Ospătează-mă! Ospătează-mă! Nu pot singur.

Când ţipa el aşa, trecu pe acolo ursul. Eu, copii, am văzut mulţi urşi în viaţa mea, unii mai mari, alţii mai mici, alţii... de ciocolată, dar mâncăcios ca ursul ăsta n-am mai văzut. Mânca de rupea! (Era atât de mâncăcios, încât, odată, nemaiavând ce înfuleca, şi-a ronţăit propria lui coadă. Se zice că: ,,de-aceea n-are ursul coadă" ...)

-  Nu mai striga atâta, ieduţule! îl potoli ursul cu vocea lui groasă. Mai bine spune-mi unde e mâncarea ca să te ajut eu ... Te ospatez pe cinste!

De bună seamă ca iedul îi spuse. Şi intră ursul în bucătărie şi începu să înfulece cât şapte. Înfulecă toată mămăliga. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba, de lacom ce era, înghiţi şi cea­unul şi făcăleţul! (Hm! Aţi auzit, copii, de urşi care să înghită ceaune şi făcăleţe? Pe cuvântul meu de cinste că eu n-am mai auzit!) Apoi, bineînţeles, ursul plecă fără să-i mai dea iedului bună-ziua. De-abia acum se puse iedul şi mai vârtos pe plâns. Şi plângi şi plângi. .. Răsuna casa de zbieratele lui! (Vai, copii, oricât aţi încerca nu l-aţi putea întrece, dar mai bine nu încercaţi!) Toată lumea însă ştie că după plâns ţi se face somn. (Ori dacă cineva nu ştie, află de la mine.)

Striga iedul:

- Capră-bunică! Adoarme-mă!

Dar nimeni nu veni să-l adoarmă - căci şi capra-bunică, precum am mai spus, era plecată. Şi din nou începu iedul să se tăvălească şi să urle:

-  Adoarrne-mă! Adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur . . .

Lupul tocmai ieşea la plimbare. Se afla nu departe şi-l auzi pe ied strigând. (Trebuie să vă spun, copii, ca eu până acum, spre fericirea mea, nu m-am întâlnit cu nici un lup şi, că tot spre fericirea mea, nici nu doresc să mă întâlnesc . . . Lupii, de obicei, nu prea ştiu de glumă - iar eu, din păcate, sunt un om glumeţ. Lupul din povestea asta era tare hain. Nu numai că nu ştia de glumă, dar nici măcar serios nu v-aş sfătui să staţi de vorbă cu el...)

-  Nu mai striga atâta, ieduţule! glăsui răguşit lupul. Lasă ca vin eu să te adorm ...

Intră lupul în casă, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i:

- Nani, nani, nani, nu mai coborî, somn, că nu-i nevoie! Nani, nani, nani! Am să-l manânc pe iedul cel răsfăţat, răzgâiat şi alintat, nani, nani, nani ..!

Iedul se-nspăimântă! Şi nici eu nu pot să vă spun de unde mai găsi putere să se smulgă de lângă lup şi s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii. Se-napoie acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seară. Şi cum intră pe uşă, zise:

- Capră-mamă, mătusă-capră, capră-bunică, am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame.

Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale - dar îna­inte să-şi înceapă povestea, adormi buştean ... Dar vouă, copii, nu vi-e somn? Mie, de ce să vă mint, îmi cam este. Noapte bună, dragii mei copii!

Nani, nani, nani,
Coboară, somn,
pe genele copiilor
nani, nani, nani,
dormiţi, Alexandru şi Bogdan,
dragii mei, băieţii mei,
nani, nani, nani,
Că tata şi-a sfârşit povestea.

POMUL CARE FACE CIORI

Iată povestea lui Octav Pancu Iaşi, spusă, într-o înregistrare extraordinară, de actorii Octavian Cotescu şi Anda Călugăreanu, oamenii de teatru din România altor vremuri...

Cine a fost Octav Pancu Iaşi - http://goo.gl/d654Ho

Cine a fost Octavian Cotescu - http://goo.gl/X0fcpj

Cine a fost Anda Călugăreanu - http://goo.gl/2KgEgR

Vizionare plăcută! (daţi click pe link)

http://youtu.be/rxDX2J5zIhM