IEDUL CU TREI CAPRE

Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori care a reuşit într-o epocă a cenzurii şi despotismului socialist să  dăruiasca copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase.

Iedul cu trei capre este o poveste inedită scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile, care departe de mofturile şi răsfaţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fi niciodată păcălit sau înşelat de cei răi!

Cine a fost Octav Pancu Iaşi - http://goo.gl/d654Ho

Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii, ci mult mai aproape, când puricii au devenit tare nesuferiţi, iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi de-a face cu ei...

Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei capre. Era un ied ca toţi iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai frumos, nici mai urât. Cum s-ar spune: nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai că el în loc de o capră avea trei: o capră-mamă, o mătuşa-capră şi o capră-bunică.

Grozav de bine o mai ducea iedul!

Ce sa vă spun, copii, pe mine dacă m-ar lasa să stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar trebui nimic. M-aş lipsi bucuros chiar şi de guturai - şi voi doar ştiţi ce bine e să ai guturai; stai în casă, bei ceai, toată lu­mea te intreabă cum te mai simţi...

În sfârşit, e straşnic. Ei bine, eu m-aş lipsi fără pic de amărăciune până şi de guturai, numai să pot trăi o zi aşa cum trăia iedul cu trei capre. Mama mămuliţă, ce mai trai! Dimineaţa, nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii, că şi începea să poruncească:

-  Capră-mamă!
-  Spune, fiul meu iubit!
-  Îmbracă-mă. Nu pot singur . . .

Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori. Se aple­ca să-i caute opincile sub pat, se urca pe dulap să-i găseasca nădragii şi se băga după cuptor să-i afle cămăşuica. (De, iedul nu obişnuia - ca voi - să folosească spătarul scaunului ori cuierul! Îşi arunca hainele unde nimerea). Capra-mamă îi aduna straiele şi se căznea să-l îmbrace: îi lega opincile - oh, îi trăgea nădragii şi cămeşuica - vai! şi-i înfăşura brâul - Uf! când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea:

- Mătuşă-capră!
- Spune, nepoţelul meu drag!
- Ospătează-mă. Nu pot singur . . .

Fără să mai zăbovească, mătuşa-capră se repezea la bucă­tărie, turna într-o ulcică lapte dulce şi aşeza într-o strachină mămăliguţa caldă, apoi punea ulcica şi strachina pe-un ştergar şi le aducea fuguţa la patul iedului; îi rupea mătuşa-capră din mămăliguţa şi îndesa în gura iedului! Şi ţine-i mătuşa-capră ulcica la gură să soarbă iedul laptele! Şi uite-aşa, până isprăvea iedul toată mămăliguţa din strachină şi tot laptele din ulcică, ba îi mai aducea mătuşa-capră şi câte-o plăcintă, că era mare meşteră la copt, iar iedul mare meşter la înghiţit. Zburda iedul toată ziulica pe afară, iar seara, când se în­torcea acasă, se întindea în pat şi poruncea:

-  Capră-bunică!
-  Spune, nepoţelul meu scump! . . .
-  Adoarme-mă! Nu pot singur . . .

Cât ai clipi, capra-bunică venea lângă ied şi se pornea să-i cânte şi să-l legene;

- Nani, nani, nani, coboară, somn, pe scara ta nevăzută, nani, nani, nani, şi opreşte-te, somn, pe ochii nepoţelului meu, nani, nani, nani.

Hei, aşa trai ca al iedului, mai zic şi eu!

- Capră-mamă, îmbracă-mă!
- Mătuşă-capră, ospătează-mă!
- Capră-bunică, adoarme-mă! Nu pot singur.

Şi capra-mamă şi mătuşa-capră şi capra-bunică lăsau toate treburile şi veneau fără zăbavă la porunca iedului. Lăsa capra-mamă rufele în albie, abia avea răgaz să-şi usuce mâinile, dar venea într-un suflet să-l îmbrace pe ied! Lăsa mătuşa-capră cămaşa necârpită, în grabă se înţepa la un deget, dar alerga să-l ospateze pe ied! Lăsa capra-bunică fusul, în fugă, scăpa ochelarii şi le spărgea sticlele, dar nu întârzia să-l adoarmă şi să-l legene pe ied;

-  Capră-bunică, adoarme-mă!
-  Mătuşă-capră, ospătează-mă!
-  Capră-mamă, îmbracă-mă! Nu pot singur . . .

Aşa viaţă să tot trăieşti o sută de ani şi încă ai zice că n-ai trăit destul!

Dar într-o seară, capra-bunică îl adormi pe ied, când bătu la poarta vecină, capra cu trei iezi.

-  Scumpele mele surate - le zise ea caprei-mamă, mătuşei-capre şi caprei-bunice, după ce trecu pragul - am intrat cu o mare rugăminte în casa suratelor voastre. Mâine seară, mi se însoară iedul cel mare. Ia de nevastă o iadă aşezată şi har­nică, nu ca altele care..., dar ce să mai lungim vorba! Tare aş vrea să le pregătesc un ospăţ să i se ducă vestea. Mă rog, dom­niilor voastre, fiţi bune şi poftiţi mâine la mine, să-mi ajutaţi la învelitul sărmăluţelor, la împletitul colacilor ori la ce-o mai fi trebuinţă. O să vă mulţumesc şi-o să vă răsplătesc, aşezându-vă în capul mesei, ca pe cei mai de seama oaspeţi. Vă învoiţi?
-  Da se poate să nu ne învoim? Mâine în zori, suntem la dumneata, surato. Te-ajutăm cu dragă inimă, îi răspunse capra-mamă. Cât priveşte răsplata, de-o să ne aşezi în capul mesei, cinstea ne-o fi prea mare şi noi îţi cerem să nu-ţi mai baţi capul cu ea.

A doua zi, dimineaţa, pe la ceasul când soarele încă se mai freca la ochi de somn, plecară cele trei capre ale iedului la ve­cina capră cu trei iezi.

Mai tarziu se trezi şi iedul. După cum îi era obiceiul, strigă:

-  Capră-mamă! îmbracă-mă!

Dar nimeni nu veni să-l îmbrace. Capra-mamă, precum se ştie, era plecată. Atunci începu iedul să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume:

-  Îmbracă-mă! îmbracă-mă! îmbracă-mă! Nu pot singur...

Vulpea, care tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele ie­dului, curioasă din fire, băgă capul pe geam ca să afle ce se întamplă. Nu ştiu cum sunt toate vulpile, că n-am avut prile­jul să fac cunoştinţă chiar cu toate, dar vulpea asta, pe lângă că era curioasă, mai era pe deasupra şi tare hoaţă. Fura de stingea! Era atât de hoaţă, încât prietenului meu, bursucul, neavând altceva să-i fure, i-a şterpelit darul de a scrie povesti. . .

Iar la judecată, ce credeţi c-a spus hoaţa? Cică nu i-a furat nimic pentru că, de fapt, darul ăsta nu l-a avut niciodată prietenul meu . . .

-  Nu mai striga atâta, ieduţule, îi vorbi mieros vulpea, dacă nu poţi să te îmbraci singur, te ajut eu .. . Aruncă-mi hainele şi numaidecât te îmbrac!

Bucuros, iedul azvârli opincile şi nădragii şi cămeşuica. Una câte una, vulpea le prinse, le vârî într-un sac şi pe-aici ţi-e drumul! Fugi cu ele să le vândă în târg. Mare amărăciune îl cuprinse pe ied şi multe lacrimi grele vărsă. Dar tot plângând şi văicărindu-se îl apucă foamea. Strigă:

-  Mătuşă-capră! Ospătează-mă!

Dar nimeni nu veni să-l ospăteze. Şi mătuşa-capră, precum se ştie, era plecată. Se porni iar iedul să se tăvălească şi să urle:

- Ospătează-mă! Ospătează-mă! Ospătează-mă! Nu pot singur.

Când ţipa el aşa, trecu pe acolo ursul. Eu, copii, am văzut mulţi urşi în viaţa mea, unii mai mari, alţii mai mici, alţii... de ciocolată, dar mâncăcios ca ursul ăsta n-am mai văzut. Mânca de rupea! (Era atât de mâncăcios, încât, odată, nemaiavând ce înfuleca, şi-a ronţăit propria lui coadă. Se zice că: ,,de-aceea n-are ursul coadă" ...)

-  Nu mai striga atâta, ieduţule! îl potoli ursul cu vocea lui groasă. Mai bine spune-mi unde e mâncarea ca să te ajut eu ... Te ospatez pe cinste!

De bună seamă ca iedul îi spuse. Şi intră ursul în bucătărie şi începu să înfulece cât şapte. Înfulecă toată mămăliga. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba, de lacom ce era, înghiţi şi cea­unul şi făcăleţul! (Hm! Aţi auzit, copii, de urşi care să înghită ceaune şi făcăleţe? Pe cuvântul meu de cinste că eu n-am mai auzit!) Apoi, bineînţeles, ursul plecă fără să-i mai dea iedului bună-ziua. De-abia acum se puse iedul şi mai vârtos pe plâns. Şi plângi şi plângi. .. Răsuna casa de zbieratele lui! (Vai, copii, oricât aţi încerca nu l-aţi putea întrece, dar mai bine nu încercaţi!) Toată lumea însă ştie că după plâns ţi se face somn. (Ori dacă cineva nu ştie, află de la mine.)

Striga iedul:

- Capră-bunică! Adoarme-mă!

Dar nimeni nu veni să-l adoarmă - căci şi capra-bunică, precum am mai spus, era plecată. Şi din nou începu iedul să se tăvălească şi să urle:

-  Adoarrne-mă! Adoarme-mă! Adoarme-mă! Nu pot singur . . .

Lupul tocmai ieşea la plimbare. Se afla nu departe şi-l auzi pe ied strigând. (Trebuie să vă spun, copii, ca eu până acum, spre fericirea mea, nu m-am întâlnit cu nici un lup şi, că tot spre fericirea mea, nici nu doresc să mă întâlnesc . . . Lupii, de obicei, nu prea ştiu de glumă - iar eu, din păcate, sunt un om glumeţ. Lupul din povestea asta era tare hain. Nu numai că nu ştia de glumă, dar nici măcar serios nu v-aş sfătui să staţi de vorbă cu el...)

-  Nu mai striga atâta, ieduţule! glăsui răguşit lupul. Lasă ca vin eu să te adorm ...

Intră lupul în casă, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i:

- Nani, nani, nani, nu mai coborî, somn, că nu-i nevoie! Nani, nani, nani! Am să-l manânc pe iedul cel răsfăţat, răzgâiat şi alintat, nani, nani, nani ..!

Iedul se-nspăimântă! Şi nici eu nu pot să vă spun de unde mai găsi putere să se smulgă de lângă lup şi s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii. Se-napoie acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seară. Şi cum intră pe uşă, zise:

- Capră-mamă, mătusă-capră, capră-bunică, am să vă povestesc tot ce s-a întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva că tare mi-e foame.

Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale - dar îna­inte să-şi înceapă povestea, adormi buştean ... Dar vouă, copii, nu vi-e somn? Mie, de ce să vă mint, îmi cam este. Noapte bună, dragii mei copii!

Nani, nani, nani,
Coboară, somn,
pe genele copiilor
nani, nani, nani,
dormiţi, Alexandru şi Bogdan,
dragii mei, băieţii mei,
nani, nani, nani,
Că tata şi-a sfârşit povestea.